Istoria Scufundarii

Istoria scufundarii – Scurta istorie a scufundarii profesionale pe plan mondial

 900 i.Hr.: o friza asiriana reprezinta cativa scufundatori, probabil soldati, ce respirau prin niste burdufuri din piele in timp ce inotau sub apa. Este cea mai veche marturie a folosirii unui dispozitiv de respirat sub apa.

sec.V i.Hr.:
Scyllos din Sion si fiica sa Cyana se scufunda pentru a taia ancorele navelor regelui Persiei, Xerxes.

      415 i.Hr.: scufundatorii greci ataca sub apa si distrug barajele submarine la Siracuza.

      sec.IV i.Hr.: scrierile lui Aristotel Istoria animalelor, Oppian Haleuticele, Eschil Rugatoarele si Pliniu Istoria naturala cuprind referiri la viata si munca pescuitorilor de bureti de mare. In opinia acestora,”…ei sunt cei care au patruns pentru intaia oara in chip sistematic in elementul neprimitor al apei”.

      332 i.Hr.: Aristotel descrie in lucrarea Problemata cum Alexandru cel Mare se scufunda intr-un butoi cu geam numit “Colympha” pentru a vedea munca scufundatorilor trimisi de el sa ridice obstacolele aflate sub apa in timpul asediului portului fenician Tyre aflat pe coasta Marii Mediterane,in Libanul de astazi..

      sec.III i.Hr.: matematicianul grec Arhimede (287-212 i.Hr.) enunta principiul flotabilitatii corpurilor solide in lucrarea Despre corpurile plutitoare.

      1250: Roger Bacon descrie in lucrarea Opus Major niste rezervoare de aer destinate scufundatorilor.

      1430: manuscrise aflate in Biblioteca Nationala din München arata un scufundator care recupereaza bunuri de la o epava si care este echipat cu un costum si o casca din piele prelungita cu un tub pana la suprafata apei si ale carui extremitati deschise sunt sustinute de doua flotoare.

      1500: Leonardo da Vinci concepe unul din primele aparate autonome de respirat sub apa ale carui schite apar in lucrarea Codex Atlanticus. Aparatul lui da Vinci combina in acelasi sistem atat alimentarea cu aer cat si controlul flotabilitatii insa nu exista dovezi ca ar fi reusit vreodata sa puna in practica acest aparat.

      1511: se reediteaza lucrarea lui Vegetius De Re Militari in care sunt prezentate cateva gravuri ale unor mijloace de respirat sub apa. Intr-una, un scufundator imbracat cu un vesmant stramt, respira intr-un burduf plin cu aer, iar in alta un alt scufundator are capul acoperit in intregime cu o gluga fixata ermetic sub brate. In partea superioara gluga comunica cu suprafata, iar extremitatea pluteste sustinuta de o basica umflata cu aer.

      1535: Gugliemo de Lorena folosindu-se de un clopot de scufundare exploreaza epavele galerelor romane scufundate in lacul Nemi.

      1538: la una din primele scufundari ce au avut loc cu un clopot de scufundare, in raul Tejo din Spania, a asistat insusi imparatul Carol Quintul. In secolul al XVII-lea apar si alte clopote de scufundare cum ar fi  cel al lui Spalding, Trieval, si Sturmius

      1628: Diego de Ufano descrie amanuntit un aparat similar in lucrarea Artilerici.

      1650: Van Guericke creaza prima pompa pneumatica ce comprima aerul.

      1667: fizicianul si chimistul englez Robert Boyle (1628-1691), descopera pentru prima oara simptomele bolii de decompresie. Dupa decompresia unui sarpe, Boyle observa formarea de bule de aer in ochii sarpelui. Robert Boyle cunoscut mai ales prin lucrarile sale despre gaze, descopera efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze si enunta in anul 1670 legea compresibilitatii gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit ca aerul are greutate. In toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa pneumatica a lui Van Guericke.

      1676: Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez completeaza legea lui Boyle adaugand enuntului “la temperatura constanta”, legea devenind Boyle-Mariotte.

      1680: fizicianul italian Giovanni Borelli descrie in lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el care este considerat a fi stramosul aparatului autonom. Scafandrul tine capul intr-un vas din metal prevazut cu o ferestruica iar aerul expirat, inainte de a se reintoarce in vas, era improspatat trecand printr-un tub lung din arama umplut cu apa. Din cand in cand pentru a nu respira prea mult in vas, scafandrul se ridica la suprafata, deschidea doua robinete si sufland elimina aerul viciat printr-un robinet lasand sa intre aer curat prin celalalt. Apoi inchidea robinetele si cobora din nou pe fundul apei. Aceste miscari ale scafandrului erau usurate datorita lestului pe care-l purta precum si datorita unui element al aparatului ce semana cu o seringa umpluta cu aer si etanse cu ajutorul careia scafandrul modifica volumul, obtinand astfel flotabilitate pozitiva sau negativa. In plus,scafandrul putea sa-si puna niste inotatoare asemanatoare labelor de broasca.

      1690: Sir Edmund Halley, descoperitorul cometei care-i poarta numele, perfectioneaza clopotul de scufundare prevazand improspatarea aerului in clopot cu ajutorul proviziilor de aer coborate sub apa intr-un butoi lestat. Cu acest clopot Halley se scufunda pana la adancimea de 18 m, timp de 1,5 ore

      1691: Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat in clopotul de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafata, printr-un tub prevazut cu supape.

      1714: Valentini descrie in lucrarea Musei Musearum un scafandru inzestrat cu o boneta din panza ceruita si cu o masca. In varful acestei bonete prevazuta in partea de jos cu o panza din bumbac mai groasa ce se strangea etans in jurul gatului, era prinsa o trompa lunga din piele cu ajutorul careia scafandrul se scufunda in locuri adanci si sa ramana sub apa timp indelungat.

      1715: John Lethbridge coboara cu ajutorul unei carcase etanse la adancimea de 16…18 m timp de 20 minute, intr-o misiune de salvare

      1754: Richard Pocoke  descrie un costum de scafandru cu casca ce era alimentat de o pompa de aer.

      1762: un alt englez, John Smeaton realizeaza un cilindru suflant antrenat de o roata hidraulica. Apoi, in anul 1779 Smeaton creaza  chesoanul de scufundare cu ajutorul caruia au fost reparate fundatiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia.

      1771: parizianul Freminet inventeaza “masina hidrostatergatica”. Aparatul era alcatuit dintr-o rezerva de aer, o casca cu ferestruica si o imbracaminte din piele etanse si solida. O armatura metalica articulata asigura rezistenta la presiunea apei lasand in acelasi timp scafandrului mai multa libertate a miscarilor. Aparatul lui Freminet permitea circulatia continua a aerului, iar respiratia se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta scafandrul si care erau puse in miscare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de mai mult de o ora la adancimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena.

      1775: abatele La Chapelle scrie Traité du scafandre in care apare mentionat pentru prima data termenul scafandru.

      1776:aplicand inventia lui Smeaton, John Wilkinson realizeaza prima suflanta pe care o instaleaza in atelierul sau din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice.

      1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert publica lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) in care propune un aparat de respirat sub apa asemanator cu cel al lui Freminet.

      1801: fizicianul englez John Dalton (1766-1844) formuleaza legea presiunilor partiale ale gazelor ce alcatuiesc un amestec gazos.

      1803: fizicianul american Joseph Henry (1797-1878) enunta legea dizolvarii gazelor in lichide.

      1805: Fullerton realizeaza un clopot de scufundare undividual.

      1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apa considerat a fi si el unul din stramosii aparatelor autonome moderne.

      1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventeaza un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcatuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul il tinea in spate si alimentat cu aer de la suprafata printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroana la care era atasata o vergea metalica. Prin miscarile capului, vergeaua actiona o supapa a rezervorului, scafandrul alimentandu-se astfel cu aerul comprimat din acesta.

      1819: germanul Augustus Siebe inventeaza  echipamentul de scafandru cu casca si fara costum de scufundare in care aerul era trimis de la suprafata prin pompare. Siebe breveteaza in anul 1837 o variata perfectionata a aparatului sau. La acest nou aparat, aerul suplimentar iesea printr-o supapa laterala a castii care la nevoie putea fi manrvrata cu capul de scafandru. Costumul era complet etans si imbraca scafandrul complet cu exceptia mainilor care se puteau pune in niste manusi din cauciuc etanse la incheieturi. Costumul mai era prevazut si cu o garnitura solida din cauciuc ce se prindea de pieptar. Casca era detasabila si se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevazut cu talpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundari pana la adancimea de 54 m. Apare astfel echipamentul clasic sau greu de scufundare cu costum si casca rigida alimentat de la suprafata cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat in Anglia de firma Siebe Gorman &  Company Ltd., precum si de Dräger in Germania, Galeazzi in Italia, Denayrouze in Franta, Morse Diving Equipment Company si Schrader in S.U.A. si Yokohama Diving Apparatus in Japonia.

      1825: englezul William James inventeaza un aparat de respirat sub apa prevazut cu un recipient cu aer comprimat ce era livrat la debit constant.William James a formulat se asemenea pentru prima oara si principiul de functionare al costumului cu volum constant. Desi utilizarea acestui aparat autonom era limitata la durate scurte de timp si adancimi reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apa.

      1825: americanul Charles Condert inventeaza un aparat autonom ce era compus dintr-un rezervor in forma de potcoava pe care scafandrul il purta in zona mijlocului. Aparatul debita un flux continuu de aer in interiorul unei casti deformabile prin intermediul unui tub din cupru indoit. Sistemul mai cuprindea si o supapa pentru umflarea costumului scafandrului. Cu acest aparat, Condert a efectuat cateva scufundari in East River din statul New York inainte de a-si pierde viata in anul 1832 datorita craparii tubului de alimentare cu aer.

      1827: francezul Beaudoin realizeaza un model propriu al unui aparat autonom care a fost mai putin utilizat.

      1834: americanul Norcross inventeaza supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din casca.

      1836: americanul Charles Dean publica primul manual de scufundare ce cuprindea elemente generale referitore la modalitatea de efectuare a scufundarilor.

      1845: Traussort, profesor de fizica la un liceu din Angers, Franta, studiaza pentru prima oara efectele compresiei aerului asupra organismului uman participand el insusi la experimente. Rezultatele le publica intr-un raport din Buletinul societatii industriale din Angers.

      1846: este conceput si realizat primul submersibil purtator de scafandri numit Pyrhydrostat de catre dr. Payerne. Parintele submarinului purtator de scafandri modern este considerat a fi americanul Simon Lake care a realizat cateva modele pentru US Navy in perioada 1890…1900.

      1860: Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventeaza “regulatorul pentru curgerea aerului comprimat”, piesa principala a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se asociaza cu ofiterul de marina Auguste Denayrouze pentru a transforma impreuna aparatul de salvare intr-un aparat de scufundare al carui brevet este depus in acelasi an la 14 Aprilie.

      1861: francezul Boucquay student la Facultatea din Strasbourg prezinta o teza de doctorat intitulata De l’air comprimé (Despre aerul comprimat), in care descrie efectele compresiei aerului asupra organismului, introducand pentru prima oara notiunea de decompresie lenta. De asemenea, tot in aceasta teza, el mentioneaza primul si exemplul sticlei cu apa gazoasa.

      1862: Rouquayrol aduce o inovatie aparatului de salvare pentru mineri si anume un mustiuc (piesa bucala) din cauciuc vulcanizat fixat la capatul unei piese metalice.

      1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfectionate a aparatului de respirat sub apa, cu alimentare de la suprafata prin intermediul unui furtun din cauciuc si alimentat de la o pompa. In acelasi an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunta apropiata epuizare a rezervei de aer comprimat, iar in anul 1866 detentorului acestui aparat i se ataseaza un prefiltru metalic in forma de stea destinat a opri impuritatile din aerul rezervorului.

      1867: inginerul francez Triger, inventatorul chesonului de lucru, observa ca accidentele muncitorilor chesonieri numite boala de decompresie sau boala de cheson, se produc atunci cand organismul supus unei presiuni mai mari este decomprimat prea repede. Intr-un raport publicat in Analele podurilor si soselelor, el recomanda ca “dezecluzarea” (decompresia) chesonierilor sa se faca pe durata a minim sapte minute, afirmand ca in acest mod accidentele vor disparea in totalitate.

      1869: medicul de marina A. Le Roy de Mericourt ce studiase fiziologia scufundarilor in Oceanul Indian si Marea Mediterana, publica un raport specializat intitulat Consideratii asupra igienei pescuitorilor de bureti. El a observat ca “tulburarile care apar la scafandrii se produc atunci cand bulele de aer patrund in circulatia cerebrala”.

      1870: Rouquayrol si Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul lor,”aeroforul”. Ca si in modelul anterior, scafandrul purta pe spate in pozitie orizontala un rezervor din otel ce continea o mica cantitate de aer comprimat la presiunea de 40 bar. Din exterior o pompa impingea in rezervor aerul pana la aceasta presiune. Intre rezervor si caile respiratorii aerul era destins in regulator, organ de precizie al aeroforului. Pe cele doua fete ale unei membrane actionau pe o parte presiunea ape, iar pe cealalta presiunea aerului respirat. Daca aceasta era inferioara presiunii apei sau atunci cand plamanii incepeau sa fie comprimati, membrana se deforma declansand deschiderea unei supape ce permitea patrunderea aerului. Atunci cand presiunea aerului crestea (in timpul expiratiei), sau cand presiunea apei scadea (in timpul ridicarii), supapa se inchidea iar excesul de aer era evacuat prin deschiderea unei valve din cauciuc numita “cioc de rata”. Prin acest regulator al aeroforului se realiza in mod automat echilibrul intre presiunea apei exercitata la exterior asupra corpului scafandrului si presiunea aerului la interior in plamanii scafandrului. In acest mod, respiratia nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul Rouquayrol-Denayrouze in varianta autonoma, corespunde exact ca principiu aparatului autonom de astazi. Acest aparat putea fi utilizat nu numai autonom dar si cu alimentare de la suprafata de la o pompa prin intermediul unui furtun din cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar avand inconvenientul unei mari jene in miscare. Varianta autonoma a acestui “aparat cu presiune joasa” nu oferea o autonomie suficienta de scufundare (mai putin de 15 minute la adancimea de 10 metri), insa varianta mult mai perfectionata care a urmat “aparat respirator cu presiune mare”, permitea atingerea adancimii de 40 metri sau adancimea de 10 metri si durata de peste o ora.

      1873: Dr. Andrew H. Smith prezinta un raport in care arata ca in timpul construirii podului Brooklyn din statul New York, muncitorii chesonieri sufera numeroase accidente datorate bolii de cheson, iar din cauza pozitiei aplecate pe care o aveau, simptomele au fost denumite “bends” (benduri).

      1878: Paul Bert, medic si profesor de fiziologie la Sorbona, pe baza observatiilor anterioare concluzioneaza ca boala de cheson este identica cu problemele pe care le au si scafandrii. Bert publica lucrarea Presiunea barometrica punand astfel bazele fiziologiei scufundarii. Bert stabileste toate legile care astazi stau la baza atat a fiziologiei hiperbare dar si a celei hipobare pentru aviatori si alpinisti. El a studiat diferitele componente ale aerului si pentru fiecare a observat mai intai cum reactioneaza animalele la depresiune si apoi ce se petrece intr-o atmosfera in care aerul este comprimat. Intr-o prima serie de experimente, Bert a folosit vrabii iar apoi pentru a analiza sangele a folosit caini. In acest scop, el a construit un cheson pentru decompresie si unul pentru compresie precum si o “masina pentru extras gazele din sange”. In esenta concluziile sale sunt urmatoarele: peste adancimea de aproximativ 15 metri, oxigenul pur devine toxic insa cand este amestecat cu azot adancimea limita este de circa 120 metri; azotul este foarte putin solubil in sange la presiune atmosferica, insa devine solubil din ce in ce mai mult odata cu cresterea adancimii; daca revenirea la suprafata este prea rapida, azotul se degaja din sange sub forma de bule care pot sa dea senzatii de piscaturi si dureri in articulatii; daca aceste bule astupa vasele sanguine, se produce o embolie gazoasa care poate conduce la paralizie sau chiar moarte. De aici Paul Bert trage concluzia ca revenirea la presiunea normala trebuie sa se faca lent pentru a permite azotului sa fie eliminat treptat. Totodata Bert mentioneaza pentru prima oara necesitatea utilizarii oxigenului pur pentru reducerea timpului de decompresie.

      1897: James Lorrain Smith studiaza efectele toxice pe care le are oxigenul asupra alveolelor pulmonare atunci cand este inspirat la o presiune partiala mai ridicata (efectul Lorrain Smith).

      1908: fiziologul englez John B. S. Haldane formuleaza primele reguli precise necesare asigurarii unei urcari progresive a scafandrilor la presiunea atmosferica. Dupa efectuarea a numeroase experimente practice in care a folosit capre, Haldane stabileste teoretic pe baza unor ecuatii matematice o procedura de decompresie in trepte cu mai multe opriri in functie de adancimea si durata scufundarii, care a fost apoi denumita “tabelele lui Haldane”. De asemenea, daca dintr-o cauza oarecare un scafandru este obligat sa revina foarte rapid la suprafata, el trebuie ca imediat sa se scufunde din nou pentru a reveni la presiunea atmosferica in mod reglementar sau sa fie recomprimat intr-un cheson special unde este decomprimat in mod lent conform acelorlasi tabele.Tabelele lui Haldane au fost publicate in acelasi an de Comitetul de scufundare profunda al Amiralitatii britanice. De atunci, modificate de mai multe ori tabelele, lui Haldane au fost adoptate de cele mai multe tari, principiile de baza fiind considerate valabile si in prezent.

      1911: Sir Robert Davis manager la firma Siebe Gorman & Co.Ltd., concepe un aparat autonom de respirat sub apa in circuit inchis bazat pe aparatul lui Fleuss. Aparatul care-i poarta numele, a fost fabricat si de alte firme specializate ca Dräger in Germania si Pirelli in Italia si utilizat in special pentru salvarea echipajelor de pe submarine.

      1913: J. E. Williamson realizeaza primele filmari subacvatice cu ajutorul unui aparat

montat intr-o camera sferica.

      1915: in timpul operatiunilor de ranfluare a submarinului F4 scafandrii US Navy utilizand echipament greu cu alimentare de la suprafata ating adincimea maxima de 100 m.

      1917: firma Dräger produce un aparat autonom de respirat sub apa care recircula amestecul respirator compus din aer comprimat imbogatit cu oxigen. Aparatul putea fi utilizat pana la adancimea maxima de 40 metri.

      1928: Robert Davis construieste chesonul submersibil de decompresie pentru scurtarea perioadelor lungi de decompresie ale scafandrilor.

      1931: este realizat tot de catre Robert Davis un cheson prevazut cu trei compartimente ce avea posibilitatea de a se cupla cu un cheson submersibil presurizat in care scafandrii sa efectueze decompresia intr-un mediu uscat.

      1935…1946: fiziologi rusi sub conducerea lui A. D. Orbelli investigheaza folosirea heliului in amestecurile respiratorii pentru scufundari in saturatie de pana la 200 m adancime.

      1937: este consemnata prima scufundare realizata cu amestec heliu/oxigen (HELIOX) in scopuri civile, de catre americanul Max Gene Nohl, care atinge adancimea de 128 m in lacul Michigan. Un an mai tarziu, Max Nohl impreuna cu Edgar End realizeaza si prima scufundare in saturatie. Ei au stat timp de 27 ore la adancimea de 30 m respirand aer, iar decompresia a durat 5 ore.Tot intr-o scufundare cu caracter civil, Jack Brown atinge adancimea de 168 m in anul 1946.

      1943: detentorul Cousteau-Gagnan esueaza primele teste efectuate in luna Februarie in raul Marne de langa Paris. Se aduc o serie de modificari cum ar fi fixarea supapei de evacuare a aerului expirat in camera detentorului la acelasi nivel cu cea de inspiratie si punerea unui al doilea furtun separat pentru expiratie. In acelasi an in cursul verii si toamnei, Cousteau impreuna cu Philippe Taillez si Frederic Dumas testeaza prototipul acestui aparat in Marea Mediterana. Deoarece aparatul se dovedeste a fi sigur si deosebit de usor de utilizat, este folosit si de catre ceilalti membri ai familiei Cousteau (sotia si cei doi fii). Se efectueaza peste 500 de scufundari testand aparatul incercandu-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel in luna Octombrie, Dumas atinge adancimea de 64 de metri. Aparatul sufera o serie de perfectionari ajungandu-se in anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45. Acesta va fi urmat de alte variante perfectionate si anume de detentorul Mistral si Super Mistral de tipul “detentor dorsal” cu un singur etaj si apoi de detentorul Acquilon cu doua etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma La Spirotechniques, o subsidiara a L’Air Liquide si comercializate in Franta incepand cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan sta la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate in prezent in scufundarea autonoma. In S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de Aqualung.

      1945: suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcatuit din hidrogen si oxigen (HIDROX) reuseste sa  atingha adancimea de 161 m.

      1946: Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundari cu durate mari de timp in ape cu temperatura scazuta.

      1945: suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcatuit din hidrogen si oxigen (HIDROX) reuseste sa  atingha adancimea de 161 m.

      1946: Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundari cu durate mari de timp in ape cu temperatura scazuta.

      1960: Edwin Link, Jaques-Yves Cousteau si George Bond definitiveaza teoria scufundarilor in saturatie, iar in anii urmatori au loc primele experimente cu case submarine: 1962 Man-in-Sea I, Precontinent I, Conshelf I; 1963 Precontinent II, Conshelf II; 1964 Man-in-Sea II, Sealab I; 1965 Sealab II, Precontinent III, Conshelf III; 1969 Tektite I. In cadrul experimentului Man-in-Sea II s-a atins cea mai mare adancime, 132 m, iar timpul experimentului Tektite I scafandrii au petrecut 60 de zile la adancimea de 12 m.

      1965: se realizeaza primele scufundari in saturatie in sistemul turela-cheson in scopuri civile. Scufundarile au fost efectuate in lacul de acumulare Smith Mountain Dam din statul Virginia S.U.A. cu sistemul Cachalot, de catre o echipa de scafandri a firmei Westinghouse Electric Corporation. Au fost realizate numai putin de 800 de scufundari in saturatie timp de 12 saptamani.

      1965: firma Taylor Diving and Salvage pune la punct unul din primele sisteme de scufundare tip turela-cheson Mark DCL cu care se efectueaza scufundari in saturatie la adancimea de 91 m in Golful Mexic.

      1966: Bev Morgan si Bob Kirby infiinteaza  in Santa  Barbara, California, firma Kirby Morgan Corporation, primul fabricant de casti rigide superusoare si de  masti faciale de scufundare. Ca urmare a intensificarii exploatarii resurselor petroliere offshore, s-au facut eforturi pentru a se adapta si perfectiona vechiul echipament clasic Siebe care devine tot mai greoi si dificil de utilizat. Perfectionarile aduse noilor echipamente s.au axat in special pe realizarea unei noi generatii de aparate de respirat sub apa avand greutate mult redusa. Aceste noi echipamente sunt alcatuite dintr-o casca rigida avand greutate redusa si prevazuta cu un singur geam, iar in locul costumului clasic fixat de casca se utilizeaza un sistem de cuplare pentru casca rigida sau masca faciala format dintr-un inel metalic si un guler din cauciuc.

      1970: medicul Morgan Wells incepe mai multe experimente in cadrul “National Oceanic and Atmospheric Administration” (N.O.A.A.) pentru utilizarea amestecurilor azot-oxigen (NITROX) in timpul efectuarii scufundarilor autonome cu caracter civil. Aceste experimente au avut la baza numeroase alte teste anterioare efectuate de catre U. S. Navy incepand cu anul 1943.

      1972: doi scafandrii din U. S. Navy lucreaza timp de 30 minute la adancimea de 288 m.

      1972: in cadrul experimentului Physalie VI, doi scafandrii francezi ating adancimea de 610 m intr-o scufundare simulata.

      1977: are loc experimentul Janus IV in care o echipa de scafandrii francezi lucreaza in mare la adancimea de 460 m. In timpul experimentului unul din scafandrii coboara la 501 m, record de scufundare reala.

      1980: trei scafandrii britanici doboara recordul francez in chesonul de la Alverstoke, atingand adancimea de 660 m in scufundare simulata.

      1981: in Centrul experimental hiperbar de la Duke University, se atinge adancimea de 686 m tot in scufundare simulata. Cei trei scafandrii au stat in camerele hiperbare 43 zile, 8 ore si 26 minute.

      1985: firma COMEX din Franta realizeaza experimentul Hydra V in cadrul caruia doua echipe de cate trei scafandrii au respirat amestec HIDROX la adancimea de 450 m in scufundare simulata. In anul 1992, COMEX  realizeaza experimentul Hydra X in care se atinge adancimea record de 701 m, performanta ce este neegalata pana in prezent.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment